Anul acesta se-nplinesc 65 de ani de la fondarea Universității de Stat din Moldova. În decursul acestor ani, mulți au învățat și au absolvit această universitate, printre care se numără și marele scriitor, Nicolae Dabija.

– Universitatea este cea care îți oferă cunoștințe extraordinare într-un anumit domeniu, care te-ndrumă spre o carieră de succes, cum a fost și-n cazul d-voastră. De ce anume această instituție de învățământ? 

– Atunci exista o singură instituție de învățământ cu adevărat prestigioasă în R.Moldova, Universitatea de Stat, care în 1966 avea Facultate de Ziaristică. A fost un concurs enorm…Mi-aduc aminte, că noi ne cunoșteam aproape toți colegii unul cu celălalt, înainte de a fi studenți, de la olimpiadele de l. și lit.moldovenească, cum îi ziceau atunci limbii române. Eram cu toții învingători a acelor olimpiade…copii care scriau, care gândeau…Aproape fiecare dintre noi debutaserăm în presa republicană cu versuri, nuvele, articole ziaristice…Și iată, visul nostru a fost să devenim ziariști.

Am avut recent o întâlnire cu stundenții de la ULIM și m-au întrebat ce mi-a dat universitatea și le-am răspuns: bursă și cămin…și un loc în sala de lectură…Sigur, e mai mult un răspuns ironic. Pe lângă faptul că mi-a dat un loc în sala de lectură, universitatea pentru mine a fost cu adevărat o Alma mater…m-a învățat să învăț, m-a învățat niște lucruri care mi-au prins bine pe parcursul vieții. Am avut obiecte bune și interesante, ce m-au incitat la cunoaștere. Am întâlnit mari personalități ale culturii și științei noastre, care mi-au fost profesori. Îi sunt recunoscător universității pentru că m-a avut student, că a pus în sufletul meu multă dragoste pentru carte, cultură, literatură…

– Ați fost admis mai întâi la ziaristică, iar peste un an v-ați restabilit la filologie. Care a fost motivul de bază? 

– Noi eram o grupă foarte bună, nu aveam complexe, ne comportam ca niște oameni liberi, vorbeam deschis despre limba noastră, că e română. Citeam poezii, însușeam versurile marilor poeți români: Bacovia, Minulescu, Arghezi…Vorbeam deschis despre aceste lucruri la lecțiile noastre de literatură…Recitam din ,,Doina’’ lui Eminescu: ,,De la Nistru pân’ la Tisa Tot Românul plânsu-mi-s-a…’’ Și-acum îmi aduc aminte ochii înspăimântați ai unor profesori care se uitau foarte mirați. Scriam conspectele cu grafie latină și în anul III, rectorul de atunci, Medvedev a făcut o adunare a universității, ne-a învinuit de naționalism și ne-a pus pe fiecare să scriem cerere de eliberare. Până la urmă, toți am scris cerere…Eram 25 de studenți la ziaristică și doar 4 au fost excluși…Am revenit abia peste 1 an, nu la ziaristică, dar la Facultatea de Filologie, catedra Limba și Literatura română. Cel ce m-a restabilit a fost alt rector, Artiom Lazarev…Pentru mine, era foarte important să învăț la universitate. Am făcut un studiu aprofundat al literaturii și un studiu aparte al limbii, care mi-au prins bine în cariera mea de scriitor și ziarist.

 – O universitate nu poate exista fără cadre didactice bine formate, erudite…Cu siguranță, ați avut virtuoși dascăli. Puteți menționa câțiva din ei, care vă sunt cei mai dragi…?

– Gheorghe Dodiță, unul din profesorii noștri dragi…Deci, nu numai al meu, ci a întregii grupe, pentru că prin intermediul Domniei sale, am descoperit literatura noastră dintâi. Am scris și mai multe studii despre literatura veche, am descoperit cu concursul acestui eminent dascăl că Dosoftei, spre exemplu, este  unul dintre poeții noștri moderni…Un alt profesor a fost Nicolae Corlăteanu, unul din cei mai mari lingviști ai noștri și unul dintre cei mai mari apărători ai limbii române, unul dintre cei care a păstrat vie flacăra limbii noastre. Cei care au obținut limbă și alfabet în 1989 sunt de fapt foștii lui studenți. Am mai avut contacte cu unii profesori tineri pe atunci, Ion Ciocanu, care mi-a fost profesor la lit.română, Ion Melniciuc – la l.română…Sunt profesori foarte buni care au fost apreciați la timpul respectiv de studenți, pentru că noi ne recunoșteam în felul lor de-a fi, de-a vorbi despre limbă și valorile ei…Sunt profesori cărora le datorez multe.

– Ce moment din anii studenției v-a rămas în memorie?

– Am avut multe momente frumoase, dar probabil că cele mai frumoase erau ședințele Cenaclului ,,Eminescu’’. Aveam un Cenaclu literar la universitate și momentul important a fost la 15 ianuarie 1970, când am încercat să facem o serată ,,Mihai Eminescu’’, la cafeneaua ,,Trandafir’’. Dar, înainte de serată am fost arestați cu toții, am fost amenințați cu exmatricularea din universitate. De ce să fii dat afară din universitate? Pentru că îl iubești pe Eminescu! Astăzi, mulți tineri n-ar putea înțelege de ce, spre exemplu, poezia ,,Somnoroase păsărele’’ este considerată la moment dat – poezie politică…Atunci ni se imputa orice poezie de Eminescu, căci rostindu-le, însemna a face politică. Însă, am trecut de acel moment prin solidaritate, devenind o forță.

– Fără îndoială, ați participat la diverse activități artistice când erați student. Care din ele v-au remarcat?

– Participam la multe manifestări culturale ale cenaclului nostru de la universitate, dar mai erau și la ,,Tinerimea Moldovei’’ și ,,Luceafărul’’,  la care eram participant activ. La Cenaclul ,,Miorița’’, biblioteca națională de astăzi, erau manifestări legate de teatru. Dacă am să vă spun că am văzut de 20 de ori același spectacol, și anume:,,Teatrul unui actor’’ de Dumitru Fusu, după Shakespeare, nu știu dacă o să vă vină a crede. Acum tineretul are internet, televizor, dar noi atunci nu aveam nici măcar presă. Era doar un singur ziar ,, Tinerimea Moldovei’’, în care mai publicau tinerii. În rest, teatrul era pentru noi, ce e astăzi pentru voi internetul…Pentru noi nu exista decât biblioteca și teatru.  La biblioteca universității am avut mereu un loc al meu. Citeam foarte multă literatură, descoperind marile capodopere ale lit. române și universale. În felul acesta, am devenit și scriitor, pentru că sala de lectură mi-a fost ca un atelier de creație, și nu numai pentru mine, dar și pentru ceilalți colegi de-ai mei. Din 25 de studenți, am devenit la ora actuală 25 de scriitori și ziariști cunoscuți în toată republica… Aș numi doar câțiva: Vasile Romanciuc, Aurelian Silvestru, Zina Cenușă, Vasile Spinei, Constantin Dragomir și alții. Majoritatea dintre ei au devenit membri ai Uniunii Scriitorilor. Eu sunt foarte bucuros că vine o nouă generație, fără complexe, o generație care gândește liber și scrie bine. Chiar în această vară, la ziarul ,,Literatura și arta’’ au venit câțiva studenți de la jurnalism…studenți foarte buni, care scrieți bine și lucrul acesta nu poate decât să mă bucure.

– De-a lungul anilor, v-ați format ca poet, scriitor, publicist, om politic…ați participat la diverse manifestări, dar totuși, există vre-un obiectiv pe care vi l-ați propus, dar nu l-ați realizat? 

– La Politehnică am avut recent o întâlnire. Mi s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa și le-am spus un vis de-al meu – să devin arhitect. Am avut o dragoste deosebită pentru desen, pictură, arhitectură. Probabil ca ăsta a fost unul dintre visele pe care aș fi vrut să fie măcar parțial realizate…Am și alte vise pe care aș vrea să le realizez, dar cum a spus Marin Sorescu înainte de a muri: ,,Îmi pare rău nu atât de cărțile pe care nu le-am scris, dar de cărțile pe care nu le-am citit’’. Sunt foarte multe cărți pe care aș fi vrut să le citesc și n-am avut timp să le citesc…Dacă aș sta să mă gândesc, probabil că aș mai avea și alte lucruri pe care n-am reușit să le fac, dar ,,omul reușeste să facă exact ceea ce face’’.

– Dacă tot ați vorbit despre vise…Ce preconizați să realizați în viitorul apropiat?

– Am foarte multe manuscrise începute, pe care nu le-am finisat. Sunt unele texte mici de-o pagină la care lucrez ani de zile. Sper, totuși, să le finalizez, să le duc la capăt…dar visul meu de fapt este ca generațiile care vin să fie cu adevărat niște generații descătușate, din punct de vedere al gândirii, al mentalităților, pentru că pe mine nu mă sperie decalajul economic dintre noi și celelalte țări europene, cât decalajul de mentalități. Aș vrea ca neamul meu, ca poporul nostru să devină un popor civilizat, un  popor cu adevărat european…